Auzeam azi dimineata, un cunoscut (pentru cine asculta postul) moderator de la un cunoscut post de stiri din FM-ul bucurestean (are si televiziune, sau invers ), care le povestea colegilor de emisie cum ii luase de Craciun fiului sau un pistol cu capse si cum stateau in parcare la Mall si asta micu “tragea” in lumea si in masinile care treceau pe acolo, amuzandu-se copios. In studio cel putin. Presupun ca si in parcare. Presupun ca se amuza si un numar de ascultatori. Fara sa prinda de veste ca le scapa esenta.

Treaba asta cu simbolistica lucrurilor este mult mai puternica la copii. Ala micu chiar isi inchipuie ca are forta si putere in momentele alea, asa cum a mai vazut in filme. Cand arma devine reala, el nu mai incearca nici un sentiment de surpriza sau de noutate, ci poate doar unul de implinire. Ca acum obiectul ce-l tine in mana este unul cat se poate de real si autentic la fel ca si sentimentele si senzatiile lui care au in sfarsit ocazia sa iasa din coconul surogatului. Si din acest moment pana la statistica nu mai e decat un pas.

Nu tin eu sa fac educatie moderatorului in cauza si sa-i spun cum sa isi educe copilul, dar as fi curios daca s-ar gandi ca la anul de Craciun, mosul sa-i aduca fiului sau o pensula si un canvas?! Sau o vioara?!

Si acum sa ajung la ce mi-a determinat reflectiile de mai sus. Saptamana trecuta, capatand informatia de pe twitter, cu privire la deschiderea Bucharest Hubb (proiect dezvoltat de SeedMoney) si la existenta pe site a unei propuneri de colaborare pe baza de voluntariat (mai multe detalii la ei pe site) m-am decis sa vad si eu despre ce este vorba. Astfel ca am trimis Joi, 17.12.2009, in jur de ora 13 urmatorul mesaj la adresa indicata in anunt:

“[...]
Buna ziua,

Am prins de pe Twitter informatia despre deschiderea Bucharest Hubb si despre membership pe baza de voluntariat. As dori sa aflu mai multe informatii in legatura cu propunerea dvs de colaborare, incluzand termenii in care aceasta se poate stabili (asteptari de la colaborator, beneficii colaborator etc)

Multumesc,

Marius Zota
[...]”

Ma asteptam la o reactie rapida, mai ales ca e si in interesul lor sa gaseasca rapid colaboratori/voluntari care sa rupa din timpul lor sa se ocupe de gestionarea activitatilor centrului, avand in vederea ca urmeaza sa il deschida in ianuarie. Nu intr-o ora sau doua (optim), dar macar in aceeasi zi. Ei bine cand deja imi luasem gandul de la orice raspuns, primesc Duminica, 20.12.09, la orele 22 urmatorul mesaj, de la persoana in cauza:

“[...]
Buna Marius,

Ar fi bine daca ai putea veni maine, luni, la ora 9 la sediul Seedmoney pentru un briefing pe aceasta tema.
Daca nu, iti voi trimite eu apoi temele de voluntariat..

Cristina
@seedmoney
[...]”

Pe langa faptul ca Dna/Dra schimba formula de adresare intr-un prim mesaj, fara sa ma cunoasca (de regula asta este rezultatul acordului ambelor parti, fie expres, fie tacit, dar tot acord se numeste), intr-un mesaj care vine cu o intarziere de 81 de ore, mi se propune ca eu intr-un termen de mai putin de 12 ore (sau si mai rau, de 2 ore daca gaseam mesajul abia dimineata) sa imi fac loc in agenda zilei pentru o intalnire. Ca sa nu mai vorbesc de tonul cu iz militaresc. In fine, decid sa raman calm si ii raspund Dnei/Drei:

“[...]
Buna Cristina,

Mi-e teama ca mi-ai trimis cam strans propunerea de meeting pentru maine la 9:00. Maine as fi disponibil undeva dupa pranz, insa nu iti pot confirma inca o ora exacta. Cel mai bine daca ne putem auzi la un telefon. Uite numarul meu: 072xxxxxxx.

O seara faina,

Marius
[...]“

N-am primit nici un telefon si absolut nimic pe mail. Ok, asa inteleg oamenii sa trateze cu niste persoane (posibili colaboratori) de serviciile carora s-ar folosi in mod neoneros (plata in natura: statut de membru pe toata perioada voluntariatului, despre ale carui (ne)beneficii nu ma pot pronunta, avand in vedere ca nu am apucat sa aflu nimic despre tot ce implica aceasta colaborare).

Acum, sunt curios cum se raporteaza la si cum trateaza posibilii clienti ai centrului, avand in vedere ca de la acestia vor lua niste banuti. Asa ca voi vizita centrul in Ianuarie, cand se va deschide, in aceasta calitate. De posibil client. Sa ma convinga sa fiu fericit sa le dau 99 euro/luna pentru a imparti un birou cu alte persoane (situatie ce poate deveni problematica de la un anume numar de membri in sus) si de a infinge sajata in perete langa un ceai.

Acum ceva ani se spunea: Romania are nevoie de idei ca sa se relanseze. Acum eu cred ca Romania are nevoie de ceva respect si seriozitate ca sa nu se piarda cu firea.

Asta ma facut sa ma gandesc ca de multe ori m-am intrebat si eu acelasi lucru. Nu cred ca o persoana este pe deplin si 100% multumita de toate decizile pe care le-a luat pana la momentul respectiv si de cum a gestionat diferite situatii, conjuncturi si ocazii. Si sigur, sunt cateva chestiuni de ordin tehnic care schimbate la un anumit moment in trecut, ar duce la un alt chip al vietii pe care o persoana o duce. Numai ca nu se pot anticipa toate situatiile corect si in intregime, lipsind tocmai acele elemente care numai experimentate iti pot oferi o imagine exacta asupra rezultatului in timp al unei decizii. Cu ele traiesti si gata. Iti spui ca alta decizie nu puteai lua (pentru ca, probabil ai fi facut-o) si mergi inainte cu ce ai ales. In schimb sunt unele momente in viata unui om in care o decizie ii poate marca viata la nivel psihologic si afectiv si niciodata nu se va putea impaca cu modul in care actionat la momentul respectiv si nu le va putea accepta ca o decizie luata in lipsa unei variante mai bune.

Ei, genul asta de decizie as schimba eu. M-as intoarce pe data de 1 Martie 1998, n-as mai tine cont de faptul ca eram angajat de o luna la primul meu job important de dupa facultate si m-as duce la inmormantarea bunicului meu , de care, trebuie sa marturisesc ca nu am fost niciodata foarte apropiat, ba din contra, imi era teama de el si il evitam. Dar asa as mai putea sa o prind in viata pe bunica mea (care m-a crescut ca pe fiul ei – in ciuda faptului ca mai crescuse 12 copii si ca numarul de nepoti era in crestere vertiginoasa – si de care am fost foarte legat sufleteste) care a murit inexplicabil si neasteptat opt zile mai tarziu, intreband de mine inainte sa inchida ochii. M-as duce si as sta langa ea sa-i alin ultimele clipe, asa cum a stat ea langa mine de fiecare data. Problema mea cea mai mare e ca asa ceva nu este insa posibil si va trebui sa raman cu acea parte a constiintei  mele marcata de lipsa de ingratitudine de care am putut da dovada atunci si de frica de a-mi periclita pozitia in acea companie (din care, oricum am plecat un an si doua luni mai tarziu). Pana la urma era vorba de bunicul meu si de omul pe care (asa cum a fost el), bunica mea l-a iubit si i-a fost credincioasa pana la final si macar ca in semn de respect pentru acest trebuia sa fiu prezent. Iar cateva zile lipsa de la noul servici n-ar fi trebuit sa constituie o tragedie ptr sefii mei, eu fiind oricum in plin proces de ucenicie, deci nu ar fi atarnat greu absenta mea. Asa n-am mai ajuns decat la timp pentru a o insoti la mormantul de pe deal sub padure, unde s-a asezat langa sotul ei si contempla impreuna valea de care nu s-au desprins niciodata. Ei, cu genul asta de decizii si alegeri este foarte greu sa traiesti si intotdeauna vin sa te urmareasca si sa te faca sa iti dai doua palme pentru cat de las ai putut fi.

Asta este singurul lucru pe care chiar mi-as dori sa-l pot schimba. Din motive evidente n-am participat la concurs si am preferat sa scriu aici. Poate altii pot retine ceva folositor de aici. Indiferent unde te duce viata si oricate piedici ai impresia ca exista in a face un lucru, nimic nu justifica indepartarea de persoanele care ti-au dat viata si te-au crescut. Odata plecate de langa tine, golul lasat in urma va fi imens si nimic nu-l poate umple vreodata.  Cu atat mai putin reprosul ca ai fi putut sa faci ceva sa-i vezi mai des, sa fii mai aproape de ei.

Ca tot se apropie Craciunul, va doresc sa-l aveti frumos si linistit alaturi de cei dragi si care va duc dorul  din clipa in care ati zburat din cuib. Zapada, codurile galbene sau alte isterii mediatice, ori firmele care va tin sa lucrati in perioada asta (sunt cazuri, din pacate) nu pot constitui un motiv de a nu putea ajunge. Sarbatori fericite si va doresc sa luati cat mai putin dintre deciziile pe care le regretati mai tarziu.

Iar noi ne bucuram.

Bucurandu-ne impreuna…

Trebuie sa remarc un lucru si anume ca a fost foarte bine gandita selectia serilor pe locatii. Cel din Panduri a mers excelent cu seara ardeleneasca si cu numarul de participanti (peste 100, o nunta pe cinste), fiind larg, deschis si luminos. Cel din Traian a fost perfect ptr o seara italiana: spatiu mai restrans, intim, luminat in “surdina” (cum imi place mie sa zic). Si aseara n-am mai nimerit langa bucatarie (nici langa toaleta, aici fiecare e la locul ei ), ci la etaj chiar langa balustrada. Dragut.

Dar pana sa reflectez eu la toate astea uite ca vine domnul porc insotit de o fetiscana tanara si blonda, in toata firea ei si bine coapta. Marturisesc ca e prima oara cand mananc porc cu gutuie. Si e o combinatie al naibii de buna, dulceata si prospetimea gutuii echilibrand ideal grasimea porcovanului. Plus ceva ceapa coapta si usturoi in coaja. Foarte bun. De lins tacamauri si farfurii….  Stati fara grija, m-am abtinut.

Servirea foarte faina. Practic n-am avut de ce sa ma leg. Si pana la urma cat de carcotas poate fi un om?!! ) Ba uite ca eu pot: desertul a venit cam repejor. Pana sa-i zic eu sa ne mai lase vreo 15 minute, omul deja ne baga farfuriile sub nas. Deloc prilej de intristare, insa. Chiar de nespusa bucurie sa ne reintalnim cu malaiul dulce (pesemne ca a avut asa succes in prima seara, incat Adi s-a gandit ca n-ar prinde rau italienilor sa guste o altfel de polenta, cu zahar pudra si gem de coacaze). Pe care normal l-am topit primul. Mousse-ul era vedeta serii asa ca a prestat in inchidere. Si a prestat foarte bine: dens, cremos (mergea mai cremos, dar nu stiu cat mai rezista in farfurie) si intunecat asa cum ii sade bine ciocolatei. Cum sunt fan (iar ea mai putin), am mancat si portia Victoriei, asa ca ma pot declara satisfacut. )

Per ansamblu fuse o experienta faina, inedita, sa am ocazia sa gust ce vad ca face omul la televizor acolo. Am asa o banuiala ca asta nu e ultima experienta de genul. Cred ca a fost doar de calibrare, asa ca sintagma folosita de mine intr-un post anterior, cea cu “hadenizarea bucurestiului” pare sa nu fie chiar atat de fantezista si/sau rupta de realitate.

Ii multumim inca odata Dlui Hadean pentru masa si il mai asteptam. Pana atunci mai vizitati-l la el in ograda, ca are lucruri faine sa va spuna si sa va arate.

Ca o persoana care a copilarit in Ardeal, printre sorici, slane, unturi, jumari, carne in untura la borcan, maliga din malai brut etc, aperitivul de aseara nu constituia vreo surpriza ci o readucere aminte si inca un prilej de a gusta preparate autentice si traditionale ardelenesti (ca-s facute de romani, sasi, secui, svabi etc nu mai conteaza; sufletul, dar si priceperea pe care le pui in ele cand le faci conteaza si se simt in cerul gurii ). Palinca (nu cea mai buna dintre cate am avut ocazia sa gust pana acum, dar nicidecum de lepadat) a fost bine introdusa in atmosfera si pentru a da bice, dar si pentru a potoli naravaseniile din farfurie. Unde e grasa treaba, trebe stinsa cumva si cu ceva. Ori palincutza asta a mers de minune. Galbina si infoiata. Cam strangea un pic de gatlej, dar dupa doo guri, al din urma se lasa pagubas si-o deschis bratele.

No acum, sa scuzati pozele, dar n-am avut la mine decat pe ala micu si cum am preferat sa trag fara blitz, fotogramele nu se vor decat a documenta ce-am servit aseara si doar atat, performantele piticului la iso 1600 nefiind chiar de premiat, dar totusi lizibile.

Nu trecu mult timp si sosi preacinstitul gulyas, foarte simpatic si incitant la chip, infatisare, dar si miros. Pacat ca la mine-o navalit usor afara din farfurie cand l-o adus stimabilul ospatar (care de altfel ne-a servit bine, peste media cunoscuta din localurile bucurestene). Dar asta nu m-a facut decat sa constat cu bucurie nerabdarea cu care astepta sa vina spre mine (in mine, mai exact, sic) si sa-mi produca o bucurie pe care numai un gulyas bun ti-o poate produce. In ciuda faptului ca rosiile n-au avut nici un aport in toata ciorbita asta (ca genul asta de gulyas o fost), gustul intregii gateli, aroma si textura carnii au fost extraordinare. Mi-au placut mult. Iar chimen-ul a fost vedeta serii, practic, avand un aport fantastic in a innobila si in a da personalitate acestei mancarici, care a mers perfect unsa cu un Cabernet Sauvignon. Foarte bun. Dupa mine, personal piesa de rezistenta a serii.

Nu mai trecu mult timp dupa ce preacinstitul vitelus (ca eu n-am gasit porc la mine in farfurie, si mi-a placut) ne-a incalzit stomacelele si spiritul, se napusti peste noi si malaiul dulce (specialitate rustica din Landovciois, cum hilar s-o exprimat bucatarul nostru ), primele doua portii servite aseara. Ori am infulecat noi repede, ori ne grabeau. Ospatarul a infirmat a doua varianta, asa ca e posibil ca trebuie sa reflectez serios la viteza cu care rabatez in jgheab. Clasicul malai dulce pe care il gasesti in gospodariile din Ardeal, in special iarna, ca e un desert satios si el si caloric, deopotriva. Pentru mine a fost o incantare sa ma reintalnesc cu el.

Spre final ni s-a alaturat si bunul Adi (care nu s-a dezlipit toata seara de paharul cu palinca si mi-a mai administrat si mie unul ) si ne-am mai intretinut putin. Om fain, deschis, fara secrete si care e pus pe treaba. Eu, mai curios si inchizitor, din fire, l-am cam supus unui mic tir de intrebari, ca pana la urma omul (exasperat, cred) s-o scuzat si s-o dus sa mai salute lume. ) Intr-adevar, cand vine multa lume (dintre care pe multi ii cunosti) e greu sa te imparti. Adi, eu iti multumesc pentru seara, pentru rabdarea cu care mi-ai raspuns la intrebari si te asigur ca deseara te voi intreba mai putine lucruri. Macar cu 5%. )

Asa ca deseara ne indreptam spre Casa Latina, din Str. Traian nr. 2, pentru a degusta si italienismele hadeniene. Aici cred ca multa lume va avea mari asteptari, dar eu plec de la premisa ca nu e deloc usor sa te atingi de o bucatarie atat de specializata si nuantata, ca cea italiana, si sa-ti iasa ca acolo. Am incredere in seara asta si o astept cu nerbadare. Oricine dintre voi doreste sa expermienteze, o poate contacta pe Ela Pastia, PR Manager la Casa Latina, la tel: 0733.104.178. Asta in caz ca mai sunt locuri.

Va trebuie un pachet mare de biscuiti (dulci), care se iau la pumni in punga lor si infasurati intr-un stergar/prosop (ca sa nu mai aibe antrenorul ce sa arunce si sa-i facem praf… praf, praf, dar din bucatele mai mari, va rog). Dupa ce s-au lasat batuti se trimit in pauza de hidratare intr-un castron incapator, in asteptarea marii rafuieli. O ciocolata de menaj (neagra) se taie fin sau se razuieste si apoi i se face cunostinta cu o oala la bain-marie (atunci cand se scalda intr-o alta oala cu apa pe foc mediu, sa nu ajunga la temperatura de fierbere a apei) si se insista pe dialog pana se rusineaza toata ciocolata noastra si se inmoaie ca o fetiscana prinsa in sura de ferchesul satului. I se poate administra niste esenta de rom ca sa isi revie si sa capete puteri… senzoriale . Intre timp se incing cu telul 500 g de smantana grasa (eu am gasit de 25%) imbunata cu 3 linguri de zahar. Dupa ce devine mladioasa si maleabila ca o ibovnica pasionala si credincioasa, smantana i se prezinta fetiscanei din oala si se lasa se se ia putin la hora si sa dantuiasca pana li se confunda fustele, dar li se mai intrezaresc inca formele.

Asa, cand sunt in iuresul maxim se pravalesc peste biscuitele nostru tavalit bine, ca sa-i oblojeasca ranile si sa-i inobileze destinul. Dincolo de tot plasticismul exacerbat, chestiunea e chiar simpla: se toarna ciocolata cu smantana (cat sunt inca fluide) peste biscuiti si se omogenizeaza pana capata aspect de ciocolata.

Daca va uitati la filmuletul lui Adi, veti gasi sugestia lui de prezentare. Eu (in lipsa de forme si menta) am recurs la modalitatea din imagine. Un desert simplu si savuros. Se poate imbogati dupa imaginatia fiecaruia: migdale, nuci, rahat etc. Oricum, este foarte bun si asa in forma lui primara. Pofta mare.

M-am gandit sa o prezint si aici, fiind mai usor de folosit ca punct de referinta decat filmuletul. Pai bun, gata cu vorbaria, trecem la fapte (sau descrierea lor, mai bine zis).

Se dau urmatoarele:
- 4 coaste de porc (eu am gasit si folosit piept de porc, merge foarte bine);
- cam un kg cartofi noi, potriviti ca marime (daca sunt mari se fierb mai greu);
- 1 sau 2 ardei grasi rosii;
- o telina potrivita ca marime;
- 6-8 ciupercute champignon;
- 3-4 catei de usturoi;
- condimente, mirodenii, aromatice: piper proaspat macinat, sare, cuisoare, 1 sau 2 foi dafin, 1 baton scortisoara, 1/2 sau 1 ardei iute uscat (asta cu ardeiul e dupa gust sau dupa cata bere sunteti dispusi sa consumati apres).

Bun, acum pretioasele indicatii metodologice. Foarte simplu. Cartofii se pun la fiert in coaja in apa cu putina sare. Coastele se cresteaza usor pentru a se patrunde mai bine si se condimenteaza cu sare si piper pe ambele parti. Apoi se ia cate un cuisor si se “bate” in mijlocul fiecarei coaste. Nenorocirea asta mica furnizeaza o aroma de nedescris, inca de la fierbere, ca sa nu mai zic cum se simte cand ti se topeste carnita in gura.

Dupa pironizarea coastelor se pun la fiert cam 20-25 minute impreuna cu o foiae, doua de dafin si ardeiul iute (eu am pus ardei iute uscat macinat). Cam cu 10 minute inainte de termen se trimite si batonul de scortisoara la sauna sa-si verse si el oful (eu am uitat sa-l chinui; data viitoare musai il poftesc la abureala, ca am asa o banuiala ca are niste povesti foarte apetisante).

Intre timp se imbraca tava de cuptor cu o folie de aluminiu si se decoreaza cu ardeii grasi feliati, telina feliata (eu am decojit-o), ciupercute si usturoiul zdrobit nemilos de un tocator.  Daca au fiert cartofii (depinde de soi, e bine sa verificati cu o furculita: daca intra usor e ok), se scot, se taie in jumatati si se trimit in tava sa se infrateasca cu restul nevertebratelor de post. Se condimenteaza cu sare si piper, se stropeste cu putin ulei de masline si se presara cateva crengutze de rozmarin.

Dupa ce carnea a fiert se scoate din oala si se numeste mare dregator peste intregul ansamblu leguminos (adica se pune deasupra). Se mai presara cateva crengute de rozmarin, se da la cuptorul incins in prealabil la 180 grade si se lasa la asudat cam 15 minute.

Dupa 15-20 min:

Se aseaza pe o farfurie cum va taie capul si se mananca cu pofta. De asta va asigur eu. Si multumim pe aceasta cale domnului Hadean ptr o reteta simpla si foarte gustoasa. Pofta mare si fiti cumpatati cu tot ce bagati sub nas.

Aseara (duminica, va sa zica) am cotrobait si am gasit asa: paste fusili, branze (telema veche de oaie, cas afumat, cascaval afumat, branza grasa in coaja de brad si urda dulce) si doi carnati (unul de oaie si unul de porc cu busuioc).

Din branze am ras cam un pumn din primele patru iar din carnati am taiat pe diagonala vreo 8-10 feliute subtiri. Pastele la fiert in apa cu sare 10 min, o ceapa tocata marunt a ajuns in tigaie la calit, in timp ce 3-4 catei de usturoi tocati fin  i-am lasat sa astepte cuminti intr-un bol. Intr-o cratita la bain-marie am purces la topit usor branzele, adaugand apa calda pentru a le subtia putin si a le da o consistenta de sos. Ideal era putina smantana lungita cu niscaiva lapte, dar smantana o folosisem sambata la salamul de biscuiti al lui Hadean (voi scrie si despre asta:-D LE: si am scris: aici). Am aruncat in cratita si putin busuioc uscat, cat a incaput intre patru degete, plus un praf de piper verde. Intre timp ceapa devenind agitata, am adaugat si carnatii cat sa se perpeleasca putin (mai mult sa se inabuse, ca daca se prajesc prea mult timp iese apa din ei si ramane toata sarea).

Pastele fiind deja fierte le-am scurs de apa si le-am aduagat in tigaie, amestecand putin, dupa care a venit si randul usturoiului sa intre-n hora (dar asta nu trebe lasat mult ca e zvapaiat si se incinge repede dupa care osteneste la fel de repede , max 3 min cu totul). Urmeaza sosul de branza, omogenizat bine ansamblul pana se acopera pastele in mod uniform. Si cam gata. Repejor cu ele la farfurie, ca daca se intareste branza nu mai are farmec. Pentru cine prefera, in toata combinatia asta merge un ardei iute tocat, caci e o mancare, totusi satioasa. La final am sfaramat intre degete putina urda, care fiind mai rece si prin natura texturii ei moi, echilibreaza intr-un mod tare placut tot ansamblul. La finalizare am decorat cu niste frunzulite de rozmarin (care merg si papate, se intovarasesc bine cu branza si carnatii).

No, palinca fiind deja data pe gat, foamea da ghes la infipt furculitza-ntransele. Pofta mare va doresc si fiti cumpatati in tot ce bagati sub nas.

O sugestie de prezentare aci:

Parerea mea e ca nu aveti nimic de pierdut. Decat ceva mm din silueta. )